Jurnal public, 1 iunie 2015.
Sint zile de care eu, unul, ma despart doar smuls de alarma invizibila a ceasurilor tirzii cind mi se pare ca nu se face sa mai zabovesc pentru ca, oh, e deja noapte, Bucurestiul pare departe, poate e aglomerat pe drum si miine am treaba… Asa a fost azi, cind bunul meu prieten Alex Stefanescu a strigat adunarea in livada lui de poveste: „Draga Robert, va asteptam cu drag pe toti… trei. Ciresele s-au copt special pentru sotia ta. Nu o sa mai prindem un moment atit de frumos. Va fi prezent si Mihai Sora, in virsta de 99 de ani (mai filosof decit toti ceilalti filosofi de azi la un loc), impreuna cu tinara lui sotie. Domnita (e vorba de Domnita Stefanescu, minunata sotie a lui Alex, n.m) a pregatit special pentru tine o surpriza pe care, iata, o divulg: inghetata de cirese amare. Nici eu n-am mai mincat vreodata asa ceva, e o premiera absoluta!„.
Am zburat! Cind am ajuns in livada lui Alex s-a coborit un zeu al linistii in iarba, facindu-ma sa respir incet-incet, de teama sa nu intrerup cumva zimbetul in soare al celor sapte ciresi incarcati de ciorchini galben-rosii. Ce minune, ce bucurie! Cu o scara lunga, in virful careia am fredonat in gind „Stairway to heaven”, mi-am umplut palmele cu fructe abandonindu-ma pofticios si repezit in bratele unei stari aparte pe care mi-o aminteam vag, din copilarie. Cirese, soare blind, oameni frumosi si linistea unei dupa-amieze de poveste. Cum sa scrii despre asta? Cum sa vorbesti? Cum sa descrii intoarcerea spre tine cind suna atit de banal sa spui cu voce tare ca ai reusit asta stind cocotat in virful unei scari de trei metri inconjurat de pilcuri de cirese? Si totusi, asa a fost. Si a fost bine. Tare bine!
Apoi a fost intilnirea cu Ei, cu oameni linga care te simti ocrotit, ferit de ispita ceasului si ai senzatia minunata ca sint facuti altfel, intr-un creuzet special unde se aduna dupa o reteta stiuta doar de bunul Dumnezeu, toate tainele bucuriei de a trai pentru a-ti povesti viata. Ce clipe, ce amintiri! Alex si Domnita bucurosi de oaspeti, grijulii si protectori, Mihai Sora zimbind cu serenitate… Si noi, ceilalti, privindu-i, stirnindu-i, asteptind sa-i vedem cum umbla in cufarul cu amintiri! Oh, Doamne, au fost generosi si azi ca si ieri, ne-au dat sa gustam din anii tineretii lor, au impartit inca o data cu noi bucuria si nostalgia unor intimplari nestiute, apoi ne-au luat de mina aratindu-ne cum sa pasim cu grija prin labirintul timpului ce va sa vina, ca sa nu ratacim ziua in care si noi vom ajunge sa impartim ciresele dulci ale aducerii aminte.
Sint ore si zile de care ma agat ca un copil de rochia mamei si, cu siguranta, azi a fost una dintre acele zile. Pe drumul de intoarcere spre casa mi-am jurat in tacere ca de azi inainte voi privi altfel ciresele: cu Alex si cu Domnita in gind si cu zimbetul lui Mihai Sora insotind gustul aparte al unei zile de 1 iunie cum n-a mai fost alta!
2 iunie 2015
