Back in business

M-au tras de urechi cîţiva prieteni, amintindu-mi că a trecut prima zi de toamnă. „Blogul, bre, ce faci, nu postezi nimic nou?!” Am tăcut şi-am promis. Acum scriu.

Să încep cu Noua Zeelandă, deşi, sincer să fiu, mi-e şi lehamite, şi lene să reiau povestea unei deplasări relativ obişnuite în viaţa unui jurnalist. Da, se întîmplă, din cînd în cînd, ca jurnalist, să fii invitat în aşa-numite „info-trip” sau deplasări, pe spezele unor companii sau, mult mai des, pe cheltuiala Guvernului ori a Preşedinţiei. Adică, pe bani publici, în aceste din urmă cazuri. În ceea ce mă priveşte, în şaptesprezece ani de presă, am călătorit o singură dată în avionul prezidenţial, într-o vizită-fulger făcută de Traian Basescu în Irak şi Afganistan (de unde am şi realizat o emisiune pentru Realitatea TV în nişte condiţii tehnice despre care o să pot să povestesc şi nepoţilor!) şi am mai participat la un târg internaţional de turism ţinut la Montreux, pe vremea în care ministru de resort era Dan Matei-Agathon, iar subsemnatul presta ca redactor-şef la Europa FM. Asta e tot.

Sînt însă spion sau, macar, agent de influenţă al guvernelor SUA, elveţian şi grec, ba chiar şi al celui german, pentru ca – nu-i aşa? – am cîştigat ori mi s-au oferit, de-a lungul anilor, mai multe burse de studiu sau vizite de documentare în diverse ţări ale lumii, cele mai multe dintre ele finanţate de ONG-uri care activează în nenorocitele de state pomenite mai devreme, şi nu în prea-minunata noastră patrie. Şi da, recunosc, administraţia SUA, prin Departamentul de Stat, m-a plimbat vreo trei săptămîni, pe banii contribuabilului american, de pe Coasta de Est pe Coasta de Vest, ca să-mi arate cum funcţionează democraţia lor amărîtă, care nici măcar nu se compară cu superba noastră democraţie originală!

Am o vină: sînt jurnalist. Am şi chef, şi poftă, şi curiozitatea de a vedea cu ochii mei ce se întîmplă în jur. Uneori, chiar la zeci de mii de kilometri distanţă, cum e cazul minei de aur din Noua Zeelandă. Sincer să fiu, dacă mi s-ar oferi posibilitatea să călătoresc pentru documentare la Polul Nord pentru a vedea efectele încălzirii globale asupra calotei glaciare, m-aş urca în primul avion şi aş porni imediat. Dacă banii pentru călătorie ar veni din partea redacţiei pentru care lucrez, ar fi minunat. Dacă ar fi de la un ONG care luptă împotriva emisiilor de gaze cu efect de seră, ar fi OK. Dar m-aş duce şi în condiţiile în care cheltuielile unei astfel de deplasări ar fi suportate de combinatul petrochimic de la Piteşti. Condiţia ar fi, de fiecare dată, aceeaşi: să pot scrie/spune liber tot ceea ce am văzut la faţa locului. Iar în cazul Noua Zeelandă am fost asiguraţi de organizatori, printr-o scrisoare oficială trimisă odată cu invitaţia de participare, că avem deplina libertate de a interpreta şi de a judeca cele văzute la faţa locului. Ca să n-o lungim, subscriu punctului de vedere, pe alocuri foarte… plastic  exprimat de colegul de călătorie Doru Buşcu aici şi aici .

Ar mai fi o precizare. Rîndurile acestea nu sînt un răspuns la atacurile lansate pe tema deplasării în Noua Zeelandă de cei cîţiva particulari cu pretenţii de jurnalişti, în care s-au activat, brusc, instinctele de apărători ai deontologiei şi ai ecologiei. Despre ei, dar mai ales despre interesele financiare care-i mînă în luptă, vom mai avea ocazia să vorbim.
Cum însă orice dezbatere are nevoie de un bun început, să deschidem dialogul cu o simplă întrebare: e adevărat că un mare manager al holdingului Adevărul şi-a exprimat iarna trecută disponibilitatea de a prelua, printr-o firmă, activitatea de „lobby” şi PR în favoarea proiectului „Roşia Montană Gold Corporation”? Dovezile şi răspunsul vor veni în curînd!

Pînă data viitoare, toate bune!